vineri, 11 noiembrie 2011

Piros85

cca 87 km
cca 3000 m diferneta pozitiva de nivel
traseu prin padurile nordvestice ale Budapestei
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Pozele sunt preluate de la Norbert Szsz. Mai multe poze poti vedea pe slideshowul de mai jos.
Isztvan, Mihai, Silviu, Zsolt si Iulia in faza de inceput a concursului.


 
 
 
 
 
 
 
 
 
Cine a urmarit povestea mea de la UTMB stie poate ca la un moment dat in cursa am cunoscut doi sportivi din ungaria, Peter si Csaba, care asistau un alt participant la UTMB. Peter este organizatorul unuia dintre cursele de ultarmarathon din Ungaria: Piros 85. De atunci m-am hotarat sa merg si eu la Budapesta in toamna si sa alerg la acest concurs.

Iata-ma acum in tren cu bagajul plin de echipamente spa. M-am hotarat sa merg cu trenul pt. ca este mult mai relaxant sa stai in cuseta, sa citesti si sa mai scrii cateva randuri si, evident sa admiri peisajul decat sa conduci atat drum inainte de un concurs cu masina. Asa ca am plecat joi seara din Bucuresti si vineri dimineata am fost déjà in Budapesta. Intoarcerea urma sa fie de duminica seara pana luni dimineata.

Ajuns in Budapesta m-am cazat la un apartament in centru. Un prieten al unui var de-al meu are mai multe apartamente in centrul Budapestei si le inchiriaza pt turisti, asa ca daca vreunul dintre voi are in plan sa mearga la Budapeste nu evitati sa ma contactati ca sa va dau numarul lui de telefon.

Am ramas impresionat de Budapesta. Ultima oara fusesem in vara lui 1990 atunci mi se parea orasul la fel de gri si comunist ca Bucurestiul. Aceleasi strazil pline de gropi, aceleasi blocuri posomorate, oamenii abatuti, chiar si tomberoanele de gunoi erau identice cu cele din Bucuresti… in fine, era 1990…

Prin Budapesta la plimbare inainte si dupa Piros85


Se pare ca de atunci s-au schimbat chiar foarte multe. In Budapesta mai multe decat in Bucuresti... Orasul, cel putin centrul pe care l-am vazut la pas, arata aproape impecabil. Lasand la o parte faptul ca imaginea stradala este ici colo inca ‘patata’ de o fatada a unei case nerenovat - dar cel putin iti sar in ochi cele nerefacute si nu ca in Bucuresti cand le observi mai degraba pe cele renovate in marea celor nerenovate – aveam impresia ca peste tot s-a lucarat cu grija, cu o dorinta de a reda o fata frumoasa unui oras European. Ungurii au reusit treba asta. Budapesta poate fi comparata acum foarte usor cu Viena, si eu ma bucur de lucrul asta .

Dar hai acum inapoi la concurs:

Din Romania urmau sa mai participle si Istvan (din Oradea), care fusese si la editia anterioara, Zsolt (din Cluj), Silviu (Balan – CPNTistul), inca un baiat din Oradea si Iulia (Veverita) din Zarnesti.

Primul hop pe care a trebuit sa-l sar cu ajutorul lui Zsolt a fost inscrierea. Din pacate siteul web al concursului a fost initial doar in ungureste. Ulterior au pus si toate informatiile in limba engelza ce a simplificat totul enorm de mult. Zsolt m-a inscris si asa am rezolvat problema. Multumesc Zsolt !!!

Traseul – din ce mi-a povestit Istvan si Zsolt (care in stilul lui de matematician se pregatise acerb si in detaliu asupra traseului) – urma poteci prin padurile din nordvestul Budapestei. Urcarile nu trebuiau sa fie foarte abrupte, destul de scurte (exista o singura urcare cu o diferernta de nivel de cca 500m), dar toate adunate la un loc rezultau intr-o denivelare totala in ascensiune de cca 3000m. Nu-i mult, dar nici chiar de ignorat...depinde de ritmul cu care urci pana la urma...

Editia din 2011 a concursului Piros85


Startul s-a dat cu o mica intarziere de langa statia de tren ‚Baile Romane’ din Budapesta. S-a plecat placut intr-un ritm adecvat distantei. Eu ma simteam destul de bine si speram ca deshidratarea mea - care fusese cauzata de o mica problema stomacala cu o zi inainte - sa nu ma impiedice sa-mi inchei potcoava (traseul concursului este in forma de potcoava, finishul fiind in alt loc decat startul) intr-o stare prea grava. Din primele clipe am format cu Istvan un duo care a ramas impreuna pana la km 60. Mai tarziu, pe la km 37 ni s-a alaturat si Zsolt, dar care parea sa fie in forma mai buna si vroia sa vaneze locul 3. Intr-un final a venit impreuna cu Istvan pe un excelent loc 4. Organizatorii i-au separat insa prin simplul fapt ca au folosit la luarea timpului un sistem utilizat la orientare. Acolo trebuie sa introduci un chip intr-un cititor si asa confirmi ca ai fost la postul respectiv sau ca ai ajuns la finish. Sunt convins ca Istvan nu este suparat pe chestia asta si ca este constient ca a facut o cursa extraordinara.

Cat am alergat impreuna cu Zsolt, Istvan si cu mine aveam impresia ca alergam cu Gulliver si ca noi suntem doi pitici. Mai ales pe urcari, cand noi alergam si Zsolt facea niste pasi de min. 7 m (asta era impresia noastra) si noi doi (piticii) trebuia sa alergam cu frecventa unei masini de cusut ca sa putem tine pasul cu el, diferenta era evidenta. Chicoteam amandoi in spatele lui Zsolt si ne gandeam ce naiba sa facem sa-i scurtam pasul....oricum, preocuparea asta nu a durat prea mult, pt ca uriasul si-a vazut de drum la un moment dat si a lasat piticii cu chicotelile lor...in urma... Zsolt se simtea bine.

Pentru mine lucrurile nu prea au mers la fel de bine. Din pacate. Daca la inceputul concursului inca mai aveam senzatia ca pot sa alerg usor si placut, dupa ceva vreme ma simteam din ce in ce mai sleit. Abea dupa ce am intrat in cursa am inceput sa beau putin cate putin, ca sa vad cum reactioneaza corpul meu, daca am din nou diarie sau ... nu bausem de la pranzul zilei anterioare. Nu a fost sa fie asa. Puteam foarte bine sa beau si sa mananc. Insa faptul ca nu bausem suficiente lichide cu o zi inainte a facut ca deshidratarea, care putea fi trecuta cu vederea la inceput, sa-si faca incetul cu incetul efectele. Pe la km 50, cand Istvan si cu mine ne-am oprit la un punct de alimentare, am urinat si am vazut ca din mine iese ceva de coloratura ceaiului negru...m-am speriat gandindu-ma ca ceva nu este in ordine cu rinichii mei. Evident ca am continuat cursa. Istvan statea in spatele meu si indiferent cat de incet ma miscam el nu se rupea de mine. Era umbra mea. La un moment dat i-am spus ca azi nu se va mai intampla nimic cu mine si ca nu are nici un rost sa ramana cu mine. Asa ca la indemnul meu a sters-o si dus a fost. Nu el fusese umbra mea, ci eu fusesem pana la acel moment frana lui. Sunt convins ca ar fi putut alerga cu mult timp inainte un ritm mult mai sustinut. Il simteam bine pregatit si motivat. Ulterior ne-am mai vazut scurt la km 65, unde, pe o portiune mica, traseul catre o statie de aprovizionare este pe un drum ‚dus-intors’ si mai poti sa vezi putin cativa dintre ceilalti concurenti. Dupa aceea ne-am vazut doar la finish, cand am sosit si eu la o ora dupa el.

Eh, si cum lucrurile trebuie sa mearga si mai prost atunci cand deja merg prost, m-am ratacit. Dupa statia de la km 65, dupa ce il vazusem pe Istvan m-a depasit un alt concurent. La un moment dat, la una din multele incruciseri de poteci, nu stiu de ce (probabil primele semne de oboseala si conexa lipsa de concentrare) m-am uitat in dreapta si am vazut o sageata roz marcata pe un pom. M-am dus dupa ea, evident, ca doar ala era marcajul nostru, nestudiind suficient de mult si celelalte poteci. Am alergat binisor in urcare si ma asteptam sa-l zaresc pe concurentul care tocmai ma depasise. In padure insa nu prea aveai vizibilitate buna pe mai mult de 50-100m. Am continuat. Drumul era marcat bine cu sageti roz pe pomi, dar la un moment dat mi-am dat seama ca nu mai sunt nici un fel de semne pe jos, care pana acolo erau destul de des puse (ca la EcoMarathon-ul nostru). Totusi, semnele roz de pe pomi imi dadeau siguranta ca sunt pe drumul bun. Cand a aparut o panta lunga de tot, unde se putea vedea destul de departe, nu am vazut pe nimeni in fata. Eram sigur ca cel care ma depasise nu avea cum sa ‚zboare’ chiar asa, ca nici el nu alerga ca o caprioara si nici eu nu mergeam chiar in patru labe. Acolo am realizat definitiv ca intr-adevar ceva nu-i in regula. Norocul meu a fost ca veneau doi plimbareti care, intrebandu-i daca au vazut niste alergatori inaintea mea, mi-au infirmat. Eh, bine. Atunci m-am hotarat sa ma opresc si sa scot totusi GPSul care-l aveam la mine, dar pe care pana acolo nu-l folosisem deloc, pt ca traseul era prea bine marcat. Cand am vazut unde sunt in raport cu traseul, mi-am tras un pum in cap si am taiat-o imediat pe o scurtatura la vale inpoi la punctul de aprovizionare de la km 65. Asta e, m-am gandit, 4,3 km irositi, in lungul uni marcaj al unui alt traseu.., dar nu-i decat vina mea. Stiam ca toti prietenii mei vor avea din nou ce rade cand le povestesc patania mea... n-ar fi plictisitor sa mergi mereu fara probleme??? ..si oricum trebuie mentinuta traditia..ratacirilor...

Singurul lucru imbucurator cu privire la situatia mea fizica era ca pe la km 75 a trebuit sa urinez din nou si am vazut ca urina avea o culoare aproape normala. Lichidele baute in timpul concursului isi facusera efectul si functionam deja in parametrii normali, dar despre o performanta la nivel de alergare inca nu putea fi vorba si nici nu avea sa fie pana la sfarsitul concursului.

De acolo am avut totusi siguranta ca nu voi avea nici o problema sa termin cursa. Incetisor, dar aveam sa o termin. Ma supara o mica basicuta la picior, dar, avand in vedere ca nu mai aveam foarte mult de alergat, nu i-am dat importanta si am alergat cu ea pana la finish fara sa o tratez.

Pe ultimii km nu m-am simtit chiar rau. Credeam. Intunericul incepuse sa-si intre in drepturi si am pus frontala la treaba. Unele portiuni de poteci erau bolovanoase si trebuia sa ai putintel grija cum calci, dar in principiu erau aceleasi poteci forestiere frumoase si placute, care caracterizeaza intregul traseu al Piros85-ului. Am ajuns din urma si un alt concurent. Credeam din nou. Era un drumet. Piros 85 are si o categorie de drumetie separata de cea de trailrunning. Cel care credeam ca este un concurent era de fapt din alt categorie, dar ma intriga faptul ca el se misca aproape la fel de repede ca mine. Incepeam sa-l urasc. Avea un rucasac ca cele pentru laptopuri. Ma si gandeam ca chiar isi cara laptopul cu el. Ma simteam umilit, eu imi caram apa si el isi cara laptopul..gandeam... Pe fiecare urcare il depaseam si pe fiecare coborare el se apropia din nou de mine si ma depasea pana la urmatoarea panta. Aveam impresia ca aparuse in fata mea doar ca sa ma scoata din sarite. Incepeam sa urasc si rucscaul de laptop pe care il avea in spate. Mi-am jurat ca acasa fiind, imi voi arunca la gunoi rucsacul meu de laptop asmenataor cu al lui, pt ca nu mai vroiam sa-mi mai aduc vreodata aminte despre acest episod... in fine, intr-un final l-am depasit si pana la finish am resit sa nu-l mai vad pt ca ajunsesem inaintea lui..cu 20 de metri.... asa e, cand nu mai poti sa te misti, si esti capabil doar sa sosonezi (asa zic eu alergarii in ritmul acela de ritm de melc in care incepi sa te impiedici de furnici: sosoneala) de oboseala, te bucuri si de cele mai mici succese...

La finish am fost intampinat de Peter si ceilalti concurenti. Aparuse si Csaba si inca un alt preiten de-al lor: Andras. Zsolt si Istvan erau deja regenerati si apti de urmatorul concurs cand am intrat eu in mica sala de primire. Peter ne-a premiat pe loc, dand fiecaruia o medalie, si mici atentii care te fac sa te bucuri putin si sa uiti de peripetiile pe care tocmai le-ai incheiat. O bere rece a fost surpriza cea mai placuta la acel moment. Intre timp sosise si Silviu. Obosit, dar fericit ca terminase cursa. Este ceva nou pentru el si diferit de Bucegi7500 sau Piatra Craiului. Aici chiar trebuie sa alergi mai tot timpul fara sa-ti folosesti forta pe urcari abrupte. Oricum, felicitari Silviu ! Acum esti oricum virusat. Dupa un dus si putina mancare ne-am despartit si m-am lasat dus la apartamentul meu din centrul Budapestei de catre Andras. Ulterior a ajuns si Iulia (Veverita) pe care initial o certasem ca vrea sa ia startul la o asemenea cursa lunga. Dar sfaturile mele au fost mai slabe decat incapatanarea ei..... felicitari Veverito !

Am cunoscut din nou cativa oameni deosebiti. Pe langa concursul de alergare asta este rostul acestei preocupari: sa intalnesti oameni care imparatsesc placerile tale, care gandesc intr-un mod asemanator si pe care sa-i poti respecta pentru calitatile lor de ‚oameni’ in cel mai pozitiv inteles.

La anul vin din nou la Piros85.



PS: Pentru toti cei care vor sa inteleaga si stiu sa citeasca printre randuri: Parerea mea este ca un atlet virusat de alergarea montana – mai ales tanar - trebuie in primul rand sa aibe in vedere sa practice acest sport o viata intreaga. Pentru asta trebuie intai sa te ‘cladesti’, sa te dezvolti muscular, sa lasi ligamentelor suficient timp sa se adapteze la anduranta, sa observi inatai unde trebuie sa lucrezi mai mult (poate musculatura spatelui tau este mai subdezvoltata, poate bicepsul femural este prea puternic, poate abdomenul ar fi bines a fie un pic mai puternic..), sa citesti cat mai mult despre anatomie, fiziologie, neurologie, antrenamente.. si apoi sa te gandesti la competitii in sine, la concurenti si la locul pe care ai vrea sa ajungi la finalul unui concurs.

Alergarea montana este mai mult un stil de viata si cine vrea sa-si satisfaca orgoliile personale intr-o concurenta acerba si nechibzuita, nefind de fapt pregatit pentru asa ceva, se afla, dupa parerea mea, pe drumul gresit in acest ‚sport’ si se iroseste prea devreme.

Alergarea Montana nu poate fi comparata cu multe alte sporturi, deoarece este mai mult o preocupare cu natura, decat un sport. Practicand-o te dezvolti si incepi sa savurezi libertatea pe care peisajul montan ti-o ofera. Nu poti sa savurezi urcarile pe munte, coborarile sau orele de alergare pe potecile muntilor, daca nu esti pregatit. Viata urbana, care aproape pe toti ii condamna la sedentarism si la declansarea intrinseca a unui lant de imbolnaviri tipice si a unor pseudoactivitati, nu merita traita in continuare fara miscarea intr-un cadru natural. Realizam treaba asta ?

Voi repeat la nesfarsit aceste aspecte, pana va veti satura ! Pe curand !

joi, 22 septembrie 2011

Ultra Trail de Mont Blanc

Ultrat Trail de Mont Blanc - Editia a 9a - 2011
Descriere scurta
Lungime: 170 km (in mod normal lungimea traseului este de 166km, dar anul acesta, din cauza vremii traseul a fost modificat si lungit putin)
Diferenta de nivel pozitiva: 9714 m
Diferenta de nivel negative: 9714 m
Puncte de revitalizare: 17
Timp maxim admis pentru finalizarea traseului: 46 ore
Participanti inscrisi: 2300
Finisheri: 1133
Timp in miscare: 32 ore si 55 de minute
Timp total in stationare la punctele de revitalizare: 3 ore
Timp total necesitat de mine: 35 ore si 55 minute
Locul meu la finish: 184

Preludiu

Acum doi ani de zile m-am hotarat sa particip la concursul UTMB – Ultra Trail de Mont Blanc. Se nascuse idea asta dupa ce am partcipat in 2009 impreuna cu prietenul meu Luci Clinciu la GoreTex Transalpin Run si de atunci nu m-a mai lasat de loc idea de a incerca pe propria piele ce inseamna cu adevarat o cursa lunga pe munte. UTMB nu este nimic altceva decat circumnavigarea/alergarea masivului Mont Blanc, plecand din Chamonix si trecand prin Franta, Italia si Elvetia, urcand mai multe trecatoari la putin sub 2600m altitudine, inapoi la Chamonix.

Inainte de concurs


Ca sa participi la o astfel cursa, cum este UTMBul, iti trebuie insa pe langa o calificare (5 puncte UTMB din doua curse) si putin noroc ca sa fi selectat din marele volum de doritori de pe tot globul. In fiecare an se inscriu aprox. 3500 de atleti si doar 2300 sunt trasi la sorti ca sa poata lua startul la Chamonix. Cursele de calificare se desfasoara pe intreg mapamondul. Punctul de calificare pentru UTMB a devenit in ultimii ani pentru cursele de alergare montana un gen de ‘label’, adica un criteriu de selectie important pentru alergatori atunci cand vor sa adune puncte pentru a incerca sa prinda un loc la UTMB. Un marathon montan ’normal’ (adica cca 40km si 2500m dif. de nivel) se incadreaza cu 1 punct, o cursa de cca 80 km cu o diferenta de nivel de 3000 pana la 4000 de metri dif. de nivel are 2 sau 3 puncte. Alte curse similar cu UTMBul se incadreaza intre 4 si 5 puncte. Aduni 5 puncte din doua curse si poti sa te inscrii. Asta am facut.
Anul trecut am avut norocul sa fiu tras la sorti si sa pot lua startul, dar vremea a fost atat de rea, incat organizatorii au hotart ca este cel mai indicat sa opreasca cursa cand noi eram la Contamines, la km 32. Pentru toti participantii din 2010 asta a fost o mare dezamagire, dar aproape nici unul nu a comentat in sens negativ hotararea organizatorilor, deoarece fiecare era constient, ca viata si siguranta particpantilor este prioritara fata de toate celelalte aspecte. Visele individuale, munca de antrenare, sacrifciile financiare (foarte multi veniind din Japonia, Canada, SUA, Brazilia, etc) trebuiau amanate… Prin urmare a trebuit sa ma calific din nou pentru anul acesta si sa ‘tremur’ inca o data atunci cand a fost afisata lista de particpanti selectati pentru UTMB2011. Am fost tras la sorti. Norocul a fost de partea mea, cel putin in cea ce priveste startul in cursa.

Pregatirea
Pregatirea mea nu a fost cu mult diferita de cea normala pe care o am cand ma pregatesc pentru un marathon montan obisnuit. SIngurul lucru a fost ‘lungirea’ drumetiilor pe munte in weekend si marirea frecventei concursurilor. Asa ca incepand cu luna mai (dupa o operatie de la care m-am recuperate destul de bine)  am incercat sa concurez la fiecare 2 sau 3 saptamani fie intr-un marathon, un semimarathon curse de 10km sau de 5km. Olympus Marathon, Zagori Marathon si Marathon7500 au fost concursurile in cele mai fumoase peisaje la care am participat anul acesta. Curse lungi (adica peste 100km) nu am facut in vara asta cu exceptia Marathonului7500. Volumul meu de antrenament a fost de 70 pana la 120 km pe saptamana. Evident ca in timpul verii cand sunt multe concursuri, volumul scade foarte mult, deoarece timpul de regenerare capata mai multa importanta.
Din punct de vedere fizic si psihic (o sa folosesc mai departe limbajul acesta usual de disociere a humanoizilor in fizic si psihic, pe care eu il consider gresit si care mie nu-mi place..) m-am simtit foarte bine inainte de start. Eram constient ca cea ce incerc este totusi un salt mult prea mare pentru mine, adica de la curse de 40-50km la 100mile pe munte,  si ca lipsa de experienta se v-a reflecta intr-un fel sau altul, dar dorinta de a incerca si a vedea cum este si ce simti intr-o astfel de cursa era mult mai mare decat orice dubiu. Indiferent cat de multe secrete am aflat de la Cristi si Serban Chiurlea, care au cea mai mare experienta in astfel de curse, si pe care eu ii admir si ii respect in mod deosebit, despre ce si cum este intr-o astfel de cursa, lipsa mea de experienta pe distante lungi  imi era in permanenta constienta. Aveam sa aflu in detaliu….


Nutritia
Mi-am inchipuit inainte de concurs ca ma pot alimenta in mare parte intr-un mod asemenator ca si in cursele ‘scurte’ de marathon. Asta inseamna: bauturi isotonice, geluri energizante, batoane cu proteine, etc, ceva mancare normala, fructe si diverse alte mancaruri care sa-mi elimine gustul dulceag al gelurilor. Avand in vedere ca la o cursa lunga intensitatea este mult mai scazuta aportul energetic per ora nu este similar cu cel dintr-un marathon, asa ca intervalul la care trebuie sa iei un gel nu este de 30-40 minute, ci cca. 60 min. Mult mai mult nu mi-am batut capul cu nutritia banuind ca voi lua la momentul respectiv hotararile cele mai bune in fata bunatatilor care erau oferite la standurile de aprovizionare. Stiam doar de la editia din 2010 cat de bogate erau standurile de la St. Gervais si Contamines… Pentru orice eventualitate am luat multe geluri la mine in rucsacel pentru ca stiam ca organizatorii nu au pregatit la punctele de alimentare nici un fel de energizant (ma refer aici la geluri sau batoane energizante) in afara de bauturi isotonice.


Echipamentul
Echipamentului i-am acordat o mare atentie. Vroiam sa fiu pregatit cat se poate de bine pentru diferite situatii climatice, pentru diferite situatii fiziologice (ce se intampla daca la un moment dat iti cedeaza muschii si trebuie sa faci undeva la 2500m o pauza..) in care as fi putut intra, si, pe langa toate astea venea si echipamentul impus de organizatori, care trebuia sa-l ai la tine in orice caz:
1. Buletin (ca doar treci prin trei tari si poate te opresc la granite…)
2. Telefon mobil – este bine sa-l impachetati foarte bine ca sa nu se ude…. Al meu s-a udat pt ca am uitat sa-l ambalez in folie si prin urmare am avut o problema mare.... telefonul mobil este cordonul ombilical cu organizatorii. Ei transmit prin SMS eventuale modificari de traseu, sau alte informatii importante si in alta ordine de idei- si poate cea mai importata – te tine legat de cei dragi.
3. Rucsac – am optat pentru modelul Salomon XT Wings 5, cel in care poti sa pui doua bidoane la care ajungi foarte usor. Afost o alegere buna, deoarece trebuia sa aflu ca pe traseul UTMBului sunt foarte multe izvoare si umplerea unui bidon este mult mai facila decat cea a unui camelback
4. Un paharel de min 15 cl, pt ca dupa cea de a treia statie de alimentare nu mai exista pahare de unica folosinta.
5. O cantitate de min 1l la tine
6. Doua lampi frontale cu baterii de rezerva
7. O folie de supravietuire
8. Fluier
9. Banda elastica adeziva (min 1m lungime si 6 cm latime)
10. Mancare
11. Jaca de ploaie cu gluga dintr-o membrana gen GoreTex
12. Colanti lungi
13. Suprapantalon
14. Caciula
15. Bentita, Buff sau sapca
16. Manusi impermeabile din GoreTex
Organizatorii mai sugereaza sa ai la tine si fleece subtire si haine de schimb. Ei iti ofera insa si posibilitatea ca la Courmayeur (adica la km 78) sa iti lasi un pachet cu haine de schimb.
Nu stiam, cand imi faceam planurile, ca la aceasta cursa voi utiliza intreg echipamentul si ceva in plus….


Cursa
In mod normal startul cursei UTMB se da vineri la ora 18.30. Intreg centrul Chamonixului este dedicat acestei curse. Fanfare, muzica, alergatori care mai de care mai colorati, turisti gura casca, membri de familie ingrijorati ce vor face dragii lor in decursul cursei…. asa arata Chamonixul inaintea UTMBului. Sa nu uitam ca mai exista si celelalte curse, adica CCCul, TDSul si PTLul… care au si ele diferite ore si puncte de plecare dar aceeasi sosire: Chamonix.
Joi seara ne uitam pe net si vedem ingoziti ca vremea se anunta foarte proasta, extrem de proasta. Furtuna, ploaia, sus la peste 2000m chiar zapada. Ce ‘frumos’…  unul din motivele participarii la UTMB – admirarea peisajului mirific al Mont Blancului – parea sa devina o utopie. Gandul meu zboara si imediat la experienta de anul trecut: oare or sa intrerupa organizatorii cursa din nou sau lungirea listei de echipment obligatoriu va oferi posibilitatea sa concuram indiferent de vreme..?? Nu stiam. Vineri la pranz primim cu totii un SMS precum ca startul UTMBului se amana pentru ora 23.30. Bong. Asta inseaman ca in afara de alergatorii profesionisti mai toti participantii vor trebui sa parcurga si a doua noapte… Organizatorii vroiau sa evite in orice fel o furtuna care se anunta exact la ora startului initial. Ma gandeam acum la Silvia si Gica, care plecasera din Courmayeur dimineata la 10.00 in cursa CCC de 98 de km. Oare ce fac ei acum ??? Furtuna chiar a venit, e adevarat, ceva mai traziu, dar nu a fost placuta. Eu m-am odihnit cat am putut de bine. Echipamentul era de mult pregatit si astepta doar sa fie imbracat. Seara la 22.45 ne-am indreptat spre zona de start. Impreuna cu fetele mele cu Nata si mama si cu prietenii nostrii ne-am dus in centru. Nu stiam unde este Coco si Adi. Pana la urma am vazut-o si pe Coco, numai pe Adi nu l-am zarit. Sis si Gica inca erau in cursa CCC. Toata zona de start era plina. Din fata nu te puteia apropia, asa ca din lateral am avut norocul ca un organizator sa ma lase sa intru destul de 'in fata'. Era ingramadeala mare. Spre placerea tuturor a inceput din nou sa ploua si mai tare. Stateam cu totii ca niste gaste plouate asteptand sa se dea startul. Dupa mici prelegeri ale primarului, ale lui Catherine Poletti (organizatoarea) da Bernard Hinault startul. Marele ciclist francez, care a scris atata istorie in Turul ciclist al Frantei, era starterul concursului… 5, 4, 3, 2, 1….. in fine incepe concursul. Sunt déjà ud leoarca si imi este frig. Totul incepe bine… evident ca dupa cativa km ma simt in largul meu si alerg foarte placut. Pana la Le Houche este o zona plata de vreo 8 km in
lungul raului L’Arve. Dupa aceea incepe primul urcus. Strategia mea era sa alerg cu maxim 65% din capaciatatea mea. Asa citisem ca ar fi bine sa incepi o cursa lunga. Zis si facut: pe primii 40 de km nu am avut pe urcari un puls mai mare de 140 (eu avand un HFmax de cca 178) si pe plat cca 125. Nimeni nu se grabea cu adevarat. Sigur, unii urcau mai lent altii coborau mai repede, in functie de placerea fiecaruia. Ca pozitie pendulam tot timpul pe la locul 160. Urcarile imi plac mie mult mai mult si catre primul varf ‘adevarat’ Col de Bonhomme am ajuns undeva pe la 140. Batea vantul tare de tot, pe stancarie era déjà o pojghita de gheata, care nu te afecta in nici un fel la alergat, dar iti cerea sa fi mereu atent sa nu aluneci. Noaptea neagra nu te lasa sa vezi nimic. Ningea. Ici colo mai vedeai luminitele fronatalelor, dar erau destul de dispersate. Imi veneau in minte imaginile cu siroiul de lampioane din pozele de pe siteul oficial, dar eu nu numai ca ma simteam la un moment dat singur, chiar eram singur.. A urmat Col de Segnie, la fel de inalt, putin sub 2600m si pe urma inca un varf. Noaptea a trecut destul de repede si ma simteam bine. Frigul de pe varfurile inalte il acceptam la fel ca ploaia si zapada. In loc sa ma imbrac (ca mai aveam cate ceva la mine) am hotarat sa nu ma opresc si in afara de asta ma gandeam ca suprapantalonii mei (care m-ar fi ajutat cu adevarat) nu prea erau buni de alergare. II aveam mai mult pentru un caz extrem de criza in care m-as fi oprit… Aveam sa constat ca a fost o mare greseala sa nu-i imbrac. Frigul scoate usor usor totul din tine. Irosesti energie de pomana… Pe tot parcursul acestor ore de noapte am incercat sa-mi mentin cu rigurozitate strategia de alimentare, numai ca nu bagasem in ecuatia mea un singur element: dupa cca 7 ore nu mai puteam sa suport gustul gelurilor. Imi venea de fiecare data sa vars cand simteam numai mirosul dulceag al lor, care de obicei imi place foarte mult. In minte imi veneau vorbele lui Serban Chiurlea, povestea lui de la Diagonala Nebunilor si concluzia lui ca vrea sa manance doar lucuri naturale in timpul concursurilor lungi… pentru mine era prea tarziu… am incercat mai departe sa mananc la statiile de alimentare si altceva (branza, fructe, etc), dar stiam ca gelurile imi dau cea mai mare energie, de care doar aveam nevoie ca sa alerg, asa ca bagam mai departe in mine. Ma fortam sa mananc.
A urmat candva dupa rasaritul soareului si mult ravnita coboararea spre Courmayeur. Foarte abrupta. Cel mai mult te chinuie acolo treptele amenajate, destul de inalte, care nu te lasa sa alergi ci te obliga mai mult sa sari, ele fiind destul de inalte (30-40cm). Incepeam sa-mi simt déjà rotula genunchiului drept. In afara de durerea asta nu prea aveam probleme. Alegerea de a alerga cu ASICS Trabucco si cu sosetele testate si rastestate de mine de la Runners Point  ‘Runners’ (pacat ca nu le-am avut si la Marathon7500..) a fost buna, nu aveam nici o basica dupa 78 de km prin ploaie. La Courmayeur ma astepta o a doua pereche de Trabucco, uscata.
Admirnad privelistea nemaipomenita m-am gandit sa fac si cu telefonul meu niste poze. Din pacate telefonul meu suferise cel mai mult de pe urma ploii. Greseala mea de a uita sa-l impachetez i-a fost fatala. Nu mai functiona nimic. Eram furios de propria-mi prostie. Ma gandisem la aproape orice numai sa-mi impachtez telefonul nu…
Pana in Courmayeur nu prea am stat la punctele de alimentare. Aici aveam de gand sa popsesc mai mult, adica vreo 20 minute. Mi-am schimbat hainele, m-am spalat si savuram echipamentul uscat. Incepea sa fie o zi superba, calduta si senina. Am incercat sa-mi usuc telefonul, sa-l resuscitez, doar, doar o mai da niste semne de viata... nimic. Nu vroiam sa ma obisnuesc cu gandul ca nu pot comunica cu ai mei, ce aveam sa fac daca eram pe undeva pe traseu noaptea..?? ..fara telefon.. Am pierdut putin mai mult timp, cca 45 minute. Cu greu m-am desprins de pastele gustoase si mi-am continuat cursa. Urma o urcare prin oras. Coumayeur mi-a placut – din ce am vazut – mult mai mult decat Chamonix. Este mult mai pitoresc, placut, prietenos… casele sunt mai autentice… dar pe urcare asta nu ma ajuta foarte mult… foloseam betele. Ma obisnuisem déjà binisor cu ele si simteam ca la pas, adica nefiind in alergare, ma imping in ele cum trebuie si avansez la fiecare pas in plus fata de mersul normal…    Eram déjà de 12 ore in concurs. Ma gandeam ca totul este OK. Nimic senzational pana aici. Eram in parametrii la care ma gandisem ca as putea fi…. Incercam sa nu ma mai gandesc la ‘micile’ greseli si vroiam sa savurez din plin peisajul care incepea sa-mi apara in fata ochilor: versantul sudic al Mont Blancului. Impresionant. Mult mai dinamic decat partea
nordica. Ghetarii, dantelaria stancoasa, varfurile nenumarate ma faceau sa ma uit mai mult de jur imprejur decat pe poteca. Rar ‘mananc’ cu ochii atata peisaj ca acum.
La un moment dat m-am gandit ca ar fi cazul sa mananc din nou si poate altceva. Ceva pt stomac. Cat o fi de putin, dar sa bag totusi ceva in mine, ca trecuse déjà prea mult fara sa fi inghitit ceva. Am deschis totusi un tub de gel dar mi-a fost imposibil sa-l inghit. Stomacul se strangea si refuza orice ii dadeam, mai ales geluri. Aici au inceput sa-mi sune clopoteii de alarma ! Fara energie introdusa din afara era doar o chestiune de zeci de minute pana – in lipsa carbohidratilor - as fi inceput sa folosesc resursele aproape inepuizabile ale corpului meu: grasimile din musculatura …dar sa ma si misc in ritmul melcului. Asta s-a si intamplat. Evident. Neputand sa mananc nimic, si situatia asta nu s-a imbunatatit pana la Champex, adica la km 120, am hotarat sa-mi iau ramas bun de la competitia sportiva.
Acum aveam doar un singur tel: sa termin cursa. Incepeam sa-mi fac calcule in cate ore as ajunge daca doar as merge. Cate pauze as mai putea face ? Exista posibilitatea sa nu ma incadrez in timp ? Ce ar fi daca m-as culca undeva ?  Cu gandurile astea si sutele de semne de intrebare am continuat. Am hotarat sa merg. Nici nu ma mai gandeam sa alerg vreun pas. Rationamentul era simplu: ‚Mihai, nu mai irosii nici un fel de energie. Mergi cat poti de constant, urca placut si coboara lejer de tot’. Asta am si facut. Adevarul este ca in faza asta nu prea am fost depasit de multi concurenti. Chiar si pe niste bucati extrem de lungi de plat si chiar in coborare, eu am mers. Majoritatea competitorilor care ma depaseau in alergare erau inhatati de mine din nou pe urcari, si tot asa se continua jocul. Asa aveam si mult mai mult timp sa savurez cea ce muntii imi ofera si ce ma face de fiecare data sa ma simt in viata: peisaje sureale pe care le strabat. Ca pozitie pendulam undeva pe la locul 130. Cel mai bine pozitionat am fost la km 100 sus pe varful Grande Col Feret (locul 121), dar asta nu stiam si acolo nici nu ma interesa pt ca eu ma luptam acolo su sa nu ma zboare vantul...
Daca stii sa ‘citesti’ un peisaj atunci poti sa te preocupi cu ce vezi zile intregi. Eu nu vad doar un munte, ci vad si tot ce s-a intamplat acolo. Vad era glaciara care s-a terminat acum 12.000 de ani, vad ce urme au mai ramas de la niste ghetari de mult timp disparuti, simt stadiile de eroziune atunci cand se amplifica o panta, ma gandesc cand s-au format rocile de care ma impiedic, simt ca urc peste niste trecatoare care acum cateva mii de ani in urma erau impasabile, si totusi.. ma gandeam si la ‘Ötzi’, sau unii ca el, care s-au aventurat candva acum 5000 de ani in zonele astea alpine… fara impermeabile din GoreTex, Trabucco in picioare sau sosete de compresie, …speram sa nu am sfarsitul lor….
Incepuse sa insereze si la Champex am ajuns déjà in plina noapte. Ma gandeam foarte mult daca nu ar fi mai bine sa abandonez. Eram constient ca pur teoretic as putea merge fara sa mananc, asa la foc mic, inca foarte mult timp, mult mai mult timp decat as fi putut sa-mi inchipui pana acum, dar nu mai vroiam. Noaptea incepuse sa-mi fie din nou din ce in e mai frig si stiam ca totodata pierd din ce in ce mai multa energie. In fine, la Champex am stat mult, prea mult, am vorbit cu organizatorii si le-am spus treaba cu telefonul, am sunat de la un telefon al lor pe Nata si i-am spus ca probabil o sa abandonez, dar ca mai stau ceva si ca mai analizez situatia. M-am dus si la medicul postului care mi-a dat niste tablete impotriva gretii si mi-a spus sa incerc sa mananc ceva dulce ca sa am energie.. merci doctore, mi-ai fost de mare ajutor…. asta stiam si eu si daca as fi putut manca nu as fi venit la tine..ma gandeam doar asa pentru mine…
La un moment dat am observant o coada foarte mare de oameni. La inceput nu prea am inteles la ce anume se aliniasera, ca doar mancarea era alaturi si chiar nu era nici un pic de ingramadeala acolo. Cand m-am uitat mai atent am realizat ca ei toti se inscriau la abandonuri. Trebuiau sa-si dea jos cipul, sa-l predea si sa se inregistreze pt transportul inapoi la Chamonix. Din punct de veder organizatoric o munca enorma sa aduci din toate colturile muntelui atatia oameni inapoi la Chamonix. Uluitor. Stiam ca in fiecare am cca o treime abandoneaza…. Si toti trebuiau sa fie adusi inapoi la start. Urma sa fiu si eu printre ei ? Inca nu eram sigur.
Am incercat niste supa. Lichide chiar ca trebuia sa beau, dar nu mai puteam sa beau nici isotonicele. Supa mi-a prins bine. Nu-mi venea sa plec mai departe, dar nu vroiam nici sa abandonez. Am baut inca o supa si un ceai. Am intrat in vorba cu niste unguri. Era Peter Kimmel, organizatorul concursului Piros85, care terminase TDSul si asista impreuna cu un alt baiat un alt concurent. EI m-a incurajat mult de tot si vazand ca imi era frig si aici chiar nu mai aveam nimic ce sa pun in plus pe mine, Peter mi-a dat o jaca de-a lui sa o iau cu mine. A fost extraordinar de utila. Lui i-am dat toate gelurile mele pe care le purtasem la mine atat timp pentru ca oricum nu mai puteam sa le pun in gura, chiar daca mai aveam inca 50 de km pana la finish, stiam ca nu le mai pot manca. Mi-am luat ramas bun, am aruncat haina lui pe mine si am plecat din nou in noaptea friguroasa. Nu stiu cat timp am mai tremurat, dar mi s-a parut o vesnicie, probabil au fost doar cateva minute…
Din Champex cursa a fost modificata. Stiam inca inainte de start ca ultimul munte nu mai este in program. Intr-un fel ma bucuram ca imi imaginam ca o sa fie atunci tot concursul mai scurt si cu mai putina diferenta de nivel. Nu a fost sa fie asa. Din contra. Dintr-o cursa de 166km ea a fost deviata la 170 km si dintr-o diferenta de nivel de cca 9300m au devenit 9700m… dar la momentul acel asta eu inca nu stiam. Eram derutat ca tot cobor. Eu stiam ca din Champex se coboara putin si se urca din nou destul de mult si asta de trei ori la rand. Urcari in format ‘copy-paste’. Noaptea oricum nu se poate vedea nimic, asa ca urcarile si coborarile mi se pareau foarte asemanatoare…. Partial credeam ca ma invart in cerc, pt. ca as fi putut jura ca ma mai fost acolo, atat de identice pareau urcarile. Evident ca nu fusesem, dar asa mi se parea.
Am ajuns sa cobor la Martgny, in Elvetia. De obicei localitatea asta se vede doar de sus de pe munte cand se face o traversare intre doua culmi. Coco imi povestise asta la aventura ei CCC de anul trecut. Pe noi ‘ne-au dus’ pana jos la o noua statie de alimentare, nou improvizata din cauza vremii proaste. De aici eram cu totul confuz, urmaream marcajul impecabil al traseului ca un robotel, dar nu stiam incotro merg. Organizatorii adaptasera din mers traseul la vremea oribila. La Martgny am avut o surpriza extrem de placuta. Nata si Marian venisera in mijlocul noptii sa-mi aduca un telefon nou. Eram usurat. Aveam din nou sau mai bine zis ‘in fine’ o legatura permanenta cu cei dragi. Faptul ca i-am vazut m-a motivate enorm sa-mi continui aventura si sa trec peste toate indoielile. Acum intelegeam de ce unii concurenti care participasera la editii anterioare mi-au spus ca este extrem de important sa ai suport pe intreg parcursul cursei din partea prietenilor….
Pe parcursul cursei mi-am dat seama ca mi-ar fi foarte important sa am pe cineva langa mine, dar pe cine ?? Majoritatea concurentilor erau prea obositi ca sa mai si vorbeasca, fiecare era ocupat cu propriile sale probleme. Des aveam impresia ca nu pot lega nici o conversatie cu nici unul dintre ei. Eram eu oare la fel.... o stafie colorata in mijlocul paduri…. ??? La un moment dat m-am lipit de un grupulet de spanioli. Erau draguti si ce era important era ca mai si radeau. Unul din grup vorbea insa engleza. El nu era spaniol, era un grec, Prokopios, si foarte repede am constatat ca terminasem aproape impreuna Olympus Marathon anul acesta. Din clipa aceea stiam ca o sa alergam si ca o sa ne povestim destul de multe impreuna. Asa a si fost. Numai partea cu alergatul a fost mai dificila, de fapt am mers tot drumul si ne incurajam reciproc. El avea dureri mari musculare si eu ma vaitam cu stomacul si de faptul ca nu pot sa mananc. A fost placut sa ai cui sa te vaiti si sunt convins ca el gandea la fel… prezenta lui pe mine m-a scos din faza aceea pe care o avusesem in Champex in care ma tot gandeam la abandon…
Intr-un final am trecut si peste ultimii munti si am ajuns pe ultima coborare catre Vallorcine. Eram undeva pe locul 160. La Champex picasem cu cca 30 de locuri ….. Nici macar acum nu stiu care a fost traseul exact pe finalul cursei. Organizatorii nu au pus inca pe siteul concursului traiectoria din anul acesta, dar poate ca nici nu este atat de important, cel putin stim distanta si diferenta de nivel… Din Vallorcine cunosteam aproximativ ce ne asteapta, ca doar fusesem in 2009 la Chamonix Marathon. Trebuia sa mai trecem si de Argentiere dupa care urma un drum cu multe suisuri si coborasuri catre Chamonix in lungul L’Arve-ului. Ma tot gandeam ca nu mai este mult, dar asta am facut cca 3 ore. Grecul meu trebuia sa faca din ce in ce mai multe pauze si pauzite pt ca musulatura picioarelor lui incepea sa cedeze cu totul, dar ambii stiam ca o sa ajungem cu bine la Chamonix. Ne depaseau alti competitori in ritmul melcului... sieu ma gandeam de fiecare data: daca ei merg in ritmul melcului, atunci noi cum mergem...???...mai bine nu ma gandesc... oricum imi era indiferent. Vroiam doara sa ajungem.
A fost o experienta unica sa vezi cum te aclamau oamenii de pe strada. Cand mai traversam strada – in Argentiere – masinile se opreau si oamenii din ele ne aplaudau. Pentru mine a fost uluitor. Publicul te face sa uiti de toate greutatiile prin care ai trecut si te bucuri de traznaia pe care incepi sa o fi terminat. Senzatia pe care am avut-o cand am intrat in Chamonix a fost groaznic de frumoasa. Imi dadeau lacrimile cand ma gandeam ca o sa termin cu adevarat UTMBul. Din grupul nostru de prieteni Coco a fost prima pe care am vazut-o si care m-a vazut. Mai aveam putin de tot, poate 800 de metri, ea a inceput sa fuga in fata noastra si sa ne faca poze… la un moment dat au aparut si fetele mele, Vava si Franci, si baietii prietenilor nostrii, Anton si Teophile, si evident ca a aparut si Pes. Cu totii am trecut linia de sosire si pe urma ne-am imbratisat cu totii, cu Nata, cu mama, cu Adi, Sis, Coco, Marian si Valerie…  ma gandeam si la tata, care din cauza bolii lui nu avea cum sa fie aici langa mine. Stiu ca ar fi fost extrem de fericit. Lor, lui mama si lui tata, lui Matza si lui Dino cum ii numesc eu, vreau sa le dedic acest FINISH al meu la UTMB. Ei m-au sprijinit in toata tineretea mea cat am facut Triathlon de performanta si au dardait alaturi de mine ca sa vin intotdeauna sanatos inapoi din concursurile mele nebune. Acum eram mandru ca nu am cedat la Champex, ca nu am abandonat. Cred ca as fi avut un regret enorm daca as fi facut asta.



Concluzii
In fine stiu ce inseamna UTMB. Stiu ce nu am facut bine, dar si ce am facut bine. Acum realizez ca saltul de la curse de 50-80km la 170km este mult prea mare.
O abordare treptata este mult mai indicata. Acum banuiesc ca stiu cum trebuie sa ma pregatesc si ce sa fac ca la urmatoarea editie la care voi participa sa pot aborda UTMBul ca o competitie sportiva si nu numai ca o aventura sau o tura de recunoastere…..dar un singur lucru l-am invatat cu siguranta: la UTMB trebuie sa fi umil, sa respectii mediul alpin, sa nu te crezi niciodata mai puternic decat el si cel mai important lucru este intotdeauna sa fi in stare sa te bucuri de peisaj si ……sa termini cursa intr-o stare buna.


luni, 16 mai 2011

Operatie hernie inghinala



Operatie laparoscopica – Hernie inghinala. 
Povestea mea pt toti cei care vor sau trebuie sa repete experienta asta:

11.05.2011 – Miercuri
Dimineata la 10.00 ajung la Delta Medical. Merg la receptie si fetele ma indruma la recoltarea probei de sange pentru analize. Mie foame si sete. Am baut ceva apa, dar doar atat. Putin mai tarziu astept pt efectuarea ecografiei abdominale. Totul pare sa fie OK. Doctorita ramane surprinsa ca am un puls asa de mic. In urmatoarele zile o sa spun povestea asta de mai multe ori… da, da stiu ca am un puls foarte scazut 38-41 bpm. Fac sport de anduranta, maratoane montane, ultramaratoane etc, ..da, da.. nu sunt bolnav...
Trec si pe la EKG..acelasi lucru. Cei cu pulsul asta..?? Aceasi poveste.. totul OK.. Achit analizele. Fetele imi arata rezerva unde o sa stau pe parcursul urmatoarelor zile. Este o camera mare si placuta. Totul amenajat modern si tinut in culori pastelate si placate. Sunt evident singur in camera si ma gandesc ce pot face in zilele urmatoare... o sa citesc mult si o sa dezvolt strategii… pt timpul post operator… Mai plec o data acasa si revin dupa amiaza. Mai imi vad fetele si parintii o data, ii pup pe toti si plec. Imi fac tot felul de griji. O cunostiinta dea mea, el insusi chirurg cardiolog la Londra, a fost operat acum cateva saptamani si a facut in timpul anesteziei un soc anafilactic. Cu greu medicii l-au scos teafar si nevatamat din situatia asta de criza, dar a fost pt cateva clipe in stop cardio-respirator, adica mort. Asa repede poate sa se intample ceva. O anestezie totala nu este niciodata o joaca. Sa-mi fac oare un testament ?? Nu. Sunt optimist si nu ma las dus de astfel de ganduri pe carari care nu fac parte din scenariul meu. In cazul cel mai rau vor sti ai mei ce sa faca si fara mine…..
Chirurgul asistent vine candva si ma roaga sa ma rad pe burta, toata zona abdominala si pubiana. Imi arata unde se vor efectua inciziile. Nu m-am mai ras pe corp de cand faceam triathlon de performanta acum 25 de ani. Inainte de concursuri era o procedura (ritual) pt a avea in apa un feeling superb de alunecare atunci cand inotam la concursuri in lacuri sau Marea Mediterana fara  costum de neopren…  A durat ceva sa-mi dau jos blana si apoi m-am simtit ca o gaina depanata…
Seara, in rezerva, asistentele imi pun un stent si imi baga o solutie cu glucoza...si un calmant. Adorm rupt de oboseala. Organizarea EcoMarathonului la Moieciu nu a trecut pe langa mine fara efecte secundare. Oboseala o mai am in picioare. 

12.05.2011 – Joi
Cu toate ca am primit un calmant si un somnifer slab ma trezesc la 4.00 dimineata (de obicei este si ora la care ma trezesc in mod uzual, chiar daca mai adorm inca o data pana pe le 5.00 sau 6.00). Merg in baie, ma spal si ma gandesc mult.... citesc.
La 6.00 vine asistenta. Temperatura, puls, tensiune.. procedura standard… Mai tarziu vine si-mi dezinfecteza intreaga zona abdominal pe care eu cu o seara inainte am ras-o de par. Sunt pregatit de operati, dar mai am de asteptat. Incep sa lucrez din nou pe laptop. Ma plictisesc… Ele imi pun o perfuzie (glucoza). Mi-e foame ca doar nu am mancat nimic de alataieri seara.
Mai spre 10.00 vine chirurgul si se uita daca sunt pregatit de operatie. Totul este OK. Pe rand isi mai fac aparitia si anestezista si chirurgul asistent. Ei emana liniste si siguranta. Si multa rutina. Stau sa ma gandesc al catelea pacient al lor oi fi ????
Pe la 11.30 vine asistenta si ma informeaza ca urmez eu indata. Mai merg o data la baie. Ajung insotit de asistenta in sala de operatie. Acolo ma asteapta déjà cateva alte asistente si anestezista. Ma culc pe masa de operatie. Tot echipametul este extrem de modern, vorbim, radem putin. Pulsul meu sare la 60 bpm (asta mi-a spus ulterior o asistenta) cea ce pt mine inseamna ca sunt putin iesit din parametrii mei normali, sunt ceva ‘speriat‘ de situatie….picioarele m-i le imobilizeaza cu o curea de masa de operatie (ca sa nu-I lovesc cu picioarele daca ma doare… ??).. ma simt ca Isus rastignit pe cruce, numai ca in orizontala si cu siguranta mult mai confortabil…el nu o fi beneficiat de o anestezista draguta si simpatica…
Anestezista imi introduce prin stent anestezia. Simt putin ceva in brat, putina raceala, mai vorbesc cu ea cate ceva si-mi dau seama ca pe urma adorm. Nu mai stiu nimic.
Ma trezesc cand ma impinge un asistent cu tot cu patul in sala de reanimare. Aud putina harmalaie in jurul meu, dar imi dau repede seama ca suntem vreo patru pacienti in reanimare si ca asitentele si asistentii se ocupa de ceilalti. Eu zambesc si asta constata fericiti si toti ceilalti. Imi dau la fel seama ca totul trebuie sa se fi intamplat déjà. Am fost operat si m-am trezit din anestezie. Langa mine este un pacient (nu stiu exact la ce a fost operat) care are dureri mai mari si se tot vaita. Altul (obez) are tensiune foarte ridicata si asistentii si medicii ii acorda lui destul de multa atentie. Eu ma mir ca a trecut totul asa de repede. Pulsul meu e pe la 45 (normal) si tensiunea OK. Dar habar nu am ce inseamna ‘repede‘ pt ca nu am nici un reper tmporal. Nu stiu cat am stat pe masa de operatie sau in alta parte.
La un moment dat apare sotia mea si maica-mea. Sunt imbracate ciudat, cu halatele de chirurgie verzi si bonete pe cap. Arata caraghios… Ma pipai putin la abdomen, simt niste pansamente si un furtun care-mi iese din burta. Prin el se aduna sangerarea care mai perisita dupa interventie. E ciudat sa vezi un furtun iesind din corpul tau, dar ma obisnuiesc epede. Am putine dureri si ma simt ametit.
Pe la 17.30 sau 18.00 asistentii ma scot de la reanimare si ma duc in rezerva mea.  Parca ma simt acasa.
Mai pe seara apare chirurgul asistent si anestezista. Asistentele intreaba permanent daca am nevoie de ceva. Da, am. Vreau sa urinez. Cu chiu cu vai ma ridic din pat (abdomenul  ma doare si trebuie sa-mi folosesc inteligenta ca sa ma ridic..) si cu ajutorul unei asistente ajung in baia mea. Cand vreau sa urinez aproape ca nu curge nimic. Cu greu reusesc sa fac asa iasa cateva picaturi. Ma apuca un gen de transpiratie si o ameteala. Ma gandesc de ce sa ma tin in cazul in care vad negru in fata ochilor.. nu este cazul pt ca odata cu incetarea urinarii dispar instantaneu si senzatiile astea. Asistenta ma ajuta sa ma culc din nou in pat. Imi spune ca este normal sa ma senzatiile astea si ca de aceea este ea si tot timpul langa mine. Vreau sa dorm, ma simt epuizat. Anestezia inca isi mai face efectul...adorm.

13.05.2011 – Vineri
In cursul noptii asistentele ma trezesc  de mai multe ori pt ca vor sa vada cum ma simt. Pe de o parte este foarte dragut si asta iti creaza un sentiment ca esti cu adevarat sub supraveghere. Pe de alta parte trezirea, chiar daca scurta, te face sa adormi ceva mai greu de fiecare data. Calmantele primite intravenos isi fac totusi efectul si reusesc sa adorm din nou.
Dimineata la 6.00 aceeasi procedura ca in fiecare zi: masurarea temperaturii, pulsului, tensiunii… scurta inspectie a unei eventuale sangerari la pansamente si verificare secretiei. Nimic deosebit la mine. Pulsul este ca de obicei extrem de scazut (de obicei eu am un puls de cca 38-42 bpm), dar si tensiunea este cam slabutza.. sunt in parametrii mei normali.
Isi fac aparitia in intervale sucrte toti doctorii, chirurgul, chirurgul asistent, anestezista. Toti ma intreba cum ma simt si ma incurajeaza. Ma sfatuiesc sa ma plimb usor. Asta fac pe urma, mai spre dupa amiaza.
Ma doare totusi cam fiecare miscare. Toate miscarile trec si prin musculatura abdominala, care este acum atat de afectata dupa operatie. Am impresia ca in mai multe parti, din interior, trage cineva de musculatura abdominala. Este o senzatie de febra musculara extrema. Cu greu ma dau jos din pat ca sa merg la baie. De fiecare data o asistenta sta pe urmele mele ca nu cumva sa mi se intample ceva. Ridicarile din pat sunt mai putin dureroase decat culcatul la loc. Imi dezvolt o strategie de ridicat din pat. Ma tin de picioare si ma imping de pat ca sa solicit cat mai putin musculatura abdominal.
Primele urinari sunt destul de neplacute. Pana incepe sistemul urinar sa-si faca din nou treaba te trec toate transpiratiile, mai ales atunci cand incepi sa urinezi. Aveam senzatia ca ma apuca putin de tot lesinul. Dar a trecut repede. Pe parcursul urmatoarelor zile senzatia asta a disparut si vezica a inceput sa functioneze normal. Doctorul ma intreba la un moment dat daca cred ca este nevoie sa punem o sonda ca sa urinez mai usor. Am refuzat. M-am linistit doar cand am vazut ca incepe sa functioneze.
Mi se adminstreaza prin stent diverse calmante, antiinflamatoare, antibiotic si glucoza (daca am inteles eu bine..)
La pranz am mancat putina zeama de ciorbita de la spital. Foarte gustoasa. Ai mei mi-au adus si ei niste supa si covrigi. Am rontait cateva bucatele si tot am baut, ba supa, ba ceai. Simteam ca ma umflu, dar corpul imi cerea lichide. Eliminam cat era nevoie, vezica nu putea crea multa presiune pt ca nu puteam sa folosesc aproape deloc musculatura abdominala.
Spre seara reusesc sa merg singur la baie fara asistare. Citesc cat pot de mult si ma uit la televizor. Ma plictisesc. Nu sunt obisnuit sa stau atata in pat. 

14.05.2011 - Samabata
Puls, temperatura si tensiune. Inspectia pansamentelor. Parca sunt ciuruit de gloante. Asa ma vad in oglinda la baie. Se schimba pansamentele. Chirurgul imi scoate drenul prin care s-a eliminate secretia. S-au adunat 80-100ml de sange de la operatie. SUnt atentionat ca exista posibilitatea sa se invineteasca testicolele si pensiul din cauza secretiei ulterioare de sange in corp.  Nu este cazul la mine, se pare deci ca intr-un fel sau altul sangerarea este oprita (as-mi explic eu lipsa invinetirii) si totul este OK.
Inca ma mai doare in cateva locuri musculatura abdominala. Acum am impresia ca plasa introdusa in cursul operatiei este prinsa cu carlige de musculatura. Deja nu mai am o durere oarba generala, ci in cateva puncte distinct, localizabile in jurul abdomenului. Simt o imbunatatire fata de ieri. Fac progrese. Ma bucur.
Spre pranz se indeparteaza stentul, insa nu inainte de a se mai administra un calmant… (??). Pe rand vin anestezista, chirurgul asistent si chirurgul. Mai intocmim formalitatile de externare, retete, sfaturi ce sa mananc, ce sa fac si ce sa nu fac in urmatoarele trei saptamani… Isi iau ramas bun de la mine. Ne vedem intr-o saptaman si ceva ca sa-mi scoata firele. Bine.
La pranz parasesc Delta Medical. Sotia, una dintre fete si mama vin sa ma duca acasa.
Ajuns acasa mancam legume la cuptor si peste la cuptor in folie. Mananc si o supa crema de legume facuta acasa. Putin. Beau mult si ma simt tot timpul extrem de balonat. Am impresia ca sistemul digestiv inca nu lucreaza cum trebuie. Iau ceva Debridat si ce mi-a mai spus chirurgul sa iau.     
15.05.2011 - Duminca
Este duminca si impreuna cu familia mea iau micul dejun. Doua toasturi cu somon afumat. Ceai de fructe rece. La pranz am mancat legume la cuptor (dovlecei, ardei, morcovi, telina si cateva ciupercute mici condimentate cu tarhon si busuioc) si filet de pangrasius in folie de aluminiu cu lamaie tot la cuptor.
Mai tarziu am mancat o salata de fructe (banane, mere, portocale, stafide, capsuni cu foarte putin zahar).
Seara am mai mancat doua toasturi su somon afumat si am mai baut un ceai.

16.05.2011
Dimineata pe la ora 4.00 ma trezesc cu un feeling extrem de constipatie. Incep sa-mi fac griji daca nu cumva se intampla ceva ciudat cu tranzitul meu intestinal. Dupa operatia de joi practice nu am avut nici un fel de iesire. Ma simt extreme de umflat si incepe sa ma apese peste tot in zona abdominal. Nu stiu ce sa fac. Nu am in casa nici un fel de supozitor cu glicerina sau ceva asemenator. Nici ceaiuri diuretice. Incep sa umblu prin casa, sa ma misc cat pot, doar doar reusesc sa stimulez mai mult intestinul.
Ma uit sa vad ce medicamente mai am, care ar putea sa ma ajute acum. Iau doua pastile de Debridat si-mi fac o cafea tare. Habar nu am daca cafeaua isi face efectul laxative sau daca ma umfla mai mult. Inainte beam destul de multa cafea tocmai din cauza efectului laxative pe care il are.
Este déjà ora 5.00 si simt ca intestinul devine din ce in ce mai vioi. Am sperante. Senzatia de apasare abdominala este totusi destul de neplacuta. Intr-un final reusesc pe la 5.20 sa ies si sa ma scaun. Detensionarea este fenomenla. Ma relaxez deodata si parca sunt alt om. Ma linistesc si ma culc din nou in pat. Acum sunt convins ca toate functiile organice si-au reluat activitatea cat de cat normal. Pot din nou sa ma gandesc la viitoarele antrenamente....si la o viata normala.